Articole
 


Articole » Despre relatiile interpersonale si rolul acestora in dezvoltarea psihologica a individului
Costin Patrascu

Relatiile interpersonale au constituit dintotdeauna mediul optim de dezvoltare a oricarei fiinte umane. Si când spun asta, ma refer la acel tip de relatie interpersonala definita ca o relatie interpsihologica, directa, reciproca, care se desfasoara atât în plan constient cât si în plan inconstient. Nu putem sa ne dezvoltam ca oameni în afara relatiilor cu alti semeni de-ai nostri. Cazurile rare de copiii crescuti de animale confirma aceasta ipoteza: lipsa interactiunilor umane duce la nedezvoltarea acelor abilitati specific umane, gândirea, limbajul, sociabilitatea etc. Deasemeni, unele cazuri de copii institutionalizati, în trecut, au aratat ca lipsa unui contact psihologic intim între copil si un adult, prezent în mod constant, duce la o slaba dezvoltare psihologica si chiar fizica. Copii institutionalizati aveau adesea o greutate sub normal si repere psihologice de dezvoltare sub vârsta cronologica. Depresia anaclitica este un fenomen descris la copiii foarte mici, privati de afectiunea si atentia materna.

Relatiile interpersonale cu parintii au un rol pivotal in dezvoltarea individului si a tipului de relatii pe care le va stabili ulterior cu alti indivizi de-a lungul vietii. Multe din „datele interne” ale fiecaruia individ se capata in cadrul acestora relatii primare. De exemplu, stima de sine. Daca unui copil i se repeta, sub diverse moduri, mai mult sau mai putin explicite, ca el sau ea nu este capabil de a face un lucru cum trebuie, daca este criticat tot timpul, daca este in permanenta comparat cu cei care au performante mai bune (parintii sau fratii mai mari) sau daca pur si simplu nu este lasat a se descurce singur in diverse situatii potrivite vârstei, atunci copilul respectiv va dezvolta o neîncredere în sine, se va îndoi toata viata de propriile lui capacitati de a face fata, de a se descurca. Iar relatiile pe care le va stabili cu alti indivizi, de-a lungul vietii, vor fi probabil de tip dependent, submisiv, in care va fi tentat sa atribuie celorlalti o pricepere, putere si importanta mai mare decat lui însusi. Un alt exemplu este cel al copiilor care au crescut privati de o minima afectiune. La rândul lor, adulti fiind, vor fi incapabili sa ofere altora afectiune. Copiii care au fost abuzati psihic, fizic sau sexual, vor deveni niste adulti cu o stima de sine scazuta, împovarati de grave sentimente de vinovatie, ura si neputinta, bântuiti de depresii permanente sau periodice, incapabili de a construi relatii armonioase cu parteneri lor. Unii vor deveni la rândul lor niste abuzatori, nefiind capabili de a relationa decât în jurul ideii de suferinta, de umilinta a celuilalt, dupa modelul relatiei cu proprii parinti.

Chiar si în cazurile mai putin dramatice si patologice, modelul relatiei cu parintii si modelul relatiei dintre dintre parinti vor ramâne un model important, ce-i drept inconstient, pe baza caruia se vor construi viitoarele relatii. In general, cu cât un individ este mai important, mai semnificativ pentru noi din punct de vedere emotional, cu atât relatia noastra cu aceasta este mai asemanatoare cu relatia cu parintii. Relatiile mai periferice sunt mai libere de asemenea influente.

In orice relatie, inclusiv in relatia primara cu parintii, exista doua dimensiuni al carui raport se poate modifica în timp: dimensiunea afiliativa, de apropiere, de atasament si dimensiunea individualizanta, de distantare, de auto-sustinere. Initial, prima dintre aceste dimensiuni este singura prezenta în mod evident, copilul simtindu-se una cu parintele. Abia la o vârsta ceva mai mare începe copilul sa realizeze ca exista o lume în afara lui, ca mama nu face parte din el si el nu face parte din mama lui. Se cheama ca a început desprinderea din starea de fuziune psihologica. Procesul va continua, cu perioade de progres accentuat si perioade mai calme, pâna la vârsta adulta, când se presupune ca ar trebui sa se atinga o stare de relativa independenta psihologica a individului fata de parinti. Adolescenta este una din perioadele cele mai dinamice de pe parcursul acestui proces de individualizare, în care tânarul simte nevoia sa de desprinda, chiar si în modul cel mai dureros, de modelul parental, pentru a-si afirma personalitatea.

Asa cum spuneam mai sus, nu numai relatia dintre parinti si copii este importanta pentru dezvoltarea acestora din urma, dar si tipul de relatie dintre parinti. Sa nu uitam ca atunci când intram în viata de cuplu, primul si cel mai important model pe care îl avem este cel al relatiei de cuplu dintre parintii nostri. Daca aceasta relatie a fost, sa zicem, una extrem de traditionala, bazata pe roluri bine conturate ale fiecaruia dintre parteneri, foarte probabil ca si noi, la rândul nostru, vom cauta un partener cu care sa putem reproduce acelasi tip de relatie traditionala. De aceea se spune ca în fiecare casnicie sunt de fapt trei casnicii, fiecare partener venind „de acasa” cu modelul casniciei parintilor, pe care va incerca sa il reproduca – sau, dimpotriva, sa îl exluda pe cat de mult posibil – si în propria casnicie.

In sfârsit, în cadrul aceleiasi familii, mai exista o a treia categorie de relatii, si anume cele dintre frati. Locul pe care fiecare dintre frati îl are în ierarhia copiilor influenteaza nu numai tipul de relatii interpersonale pe care fiecare îl va dezvolta mai târziu, dar si personalitatea lor, într-o anumita masura. Se spune adesea despre copiii singuri la parinti ca sunt mai egoisti, mai putin cooperanti, mai putin sociabili etc. Pe de alta parte, experienta de frate mai mare poate contribui fie la dezvoltarea unui simt crescut de responsabilitate, fie la aparitia unei atitudini resentimentare, de revendicare, legata de preocuparea excesiva a parintilor de nevoile fratilor mai mici. In cazul mezinului, acesta creste în sânul familiei având o experienta complet diferita de a fratilor mai mari. Sentimentul de ocrotire si preocupare din partea întregii familii pot contribui la dezvoltarea unui sentiment de securitate deosebit de puternic. Alteori însa, postura de cel mai mic din familie poate predispune la aparitia unei personalitati slabe, dependente, permanent framântate de îndoieli si incertitudini visavis de capacitatea proprie de realizare. Nu în ultimul rând, copilul mijlociu creste adesea avand sentimentul ca este uitat undeva la mijloc. Cei care studiaza familiile (in special terapeutii de familie) au constatat ca adesea cuplurile sunt formate din oameni care au avut aceeasi pozitie in ierarhia fraternala si deci o experienta similara in cadrul familiei de origine.

In familiile extinse, acestor tipuri principale de relatii, copil-parinte, parinte-parinte, copil-copil, li se adauga si cele datorate prezentei bunicilor. Relatiile nepoti-bunici au fost oarecum neglijate de psihologi, fiind fie expediate usor sub pretextul unei lipse de specificitati, fie percepute prin prisma unor sabloane de tipul „bunicii sunt cei care îi rasfata pe nepoti”. In fapt, rolul acestora este mult mai complex. Uneori, ei reprezinta adevarati parinti de substitutie, în cazul absentei fizice sau psihologice a unuia sau ambilor parinti, care impun copiilor un mod particular de raportare la conceptul de autoritate, apartenenta, securitate, afectivitate, etc. Alteori bunicii joaca rolul de buffer sau de tampon-mediator între parinti si copii, imprimând relatiei dintre acestia anumite caracteristici.

Toate aceste relatii intrafamiliale (copil-parinte, parinte-parinte, frate-frate, nepot-bunic) se constituie ca modele si repere în termeni de valori morale („sa nu minti”), valori interpersonale („sa fii intotdeauna cinstit cu ceilalti”) orientare sociala („nu e bine sa te bagi in grupuri, partide sau organizatii” etc.), implicare sociala („e important sa ii ajuti pe altii”), samd. Chiar daca procesul de implinire a personalitatii unui individ nu se termina niciodata pe deplin, baza acestui proces are loc in primii ani de viata („cei sapte ani de acasa”) si in perioada de pâna la desprinderea tanarului de familie. Intr-un anumit sens, influenta familiei continua si dupa aceea, fie direct (tanarul lungeste mult perioada de dinaintea desprinderii, in special din motive economice, fie ramane in contact strâns cu familia, din aceleasi motive economice sau conjuncturale), fie indirect, prin intermediul a ceea ce psihanalistii numesc introiectii, modele si seturi de valori preluate din exterior si interiorizate sub forma unor modele sau valori devenite personale.

Atunci cand vorbim de impactul primelor instante de relationare asupra dezvoltarii individului, ca individ de sine statator si ca partener social, trebuie sa luam in considerare si relatiile din afara familiei. Vorbim aici de rolul celor de aceeasi vârsta – prieteni, colegi, vecini etc. – in dezvoltarea procesului de socializare. In interactiunea cu cei de o vârsta, copiii invata sa devina atat cooperanti cât si competivi, invata sa se raporteze la ceilalti ca la niste egali (in cazurile fericite) si isi contureaza o imagine de sine care tine cont nu numai de ceea ce reprezinta copilul in cadrul sistemului familial, ci si in cadrul mai largit al micro-societatii in care traieste. Copilul nu se poate simti decât incomplet si neimplinit in raport cu adultul „perfect”; dar in relatia cu cei de aceeasi vârsta, el se poate simti competent, adecvat, capabil.

De asemeni, in afara relatiilor cu cei din aceeasi categorie de vârsta, exista relatiile privilegiate cu anumiti adulti – profesori, antrenori, preoti, etc. – oameni cu un anumit statut de la care copilul preia, sub forma unor deziderate sau modele de urmat, anumite caracteristice ale acestora. Uneori, aceste relatii privilegiate nici macar nu se desfasoara în plan real: cu totii am avut ca model, la un moment dat al vietii noastre, un erou de desene animate, un sportiv de performanta, un savant, un îndraznet, un cutezator sau cel putin un personaj fascinant.

Nu în ultimul rând, discutia despre modelele de relationare timpurie si impactul lor asupra stilului interpersonal de mai târziu trebuie sa mentioneze si acele aspecte care tin de caracteristicile grupului de apartenenta. Apartenenta la unul dintre cele doua sexe influenteaza foarte mult, prin intermediul interventiilor educative si corective ale parintilor, profesorilor etc., a raspunsurilor venite din partea celorlalti, evaluarea unui comportament interpersonal ca fiind adecvat sau dimpotriva. Astfel, unele comportamente vor fi întarite, iar altele extinse. De exemplu, un baietel care plânge pentru ca i-a fost luata jucaria de catre un alt baietel s-ar putea sa fie luat în derâdere de tatal sau sau de un alt coleg de joaca pentru aceasta atitudine „de fetita”, fiind în acelasi timp încurajat sa îsi recapete jucaria prin forta. Apartenenta la o clasa sociala poate de asemenea sa joace un anumit rol în dezvoltarea unei anumite imagini de sine si tip de relatie preferata. De exemplu, un copil provenit dintr-o familie modesta de muncitori necalificati s-ar putea simti jenat sa se joace cu copii proveniti dintr-o familie mai înstarita, daca cei din familia sa sau cei care asista întâmplator la asemenea scene fac din discrepanta sociala a copiilor un subiect de discutie si de discriminare. Incetul cu încetul, un asemenea copil ar putea dezvolta o constiinta de sine marcata de sentimentul de insuficienta, inabilitate, incompetenta, în raport cu cei din clasele sociale superioare.

Daca doriti o programare in vederea unei consultatii, mergeti la pagina de contact.

 
 
TopBIZ.ro - afaceri de top!
Alege NET Rom Business pentru succesul afacerii tale!
Copyright © 2007 Psihogen. Toate drepturile rezervate.